Spovedania

Scurt îndreptar de spovedanie

• Nu te arunca în genunchi din prima. Privește-l pe preot în ochi, o secundă, înainte de a te acoperi cu epitrahilul: în secunda aia, preotul îți va citi sufletul, cum citește orbul cu degetele;
• Mare atenție la prima lui întrebare, ”de când te-ai mărturisit ultima dată, ai greșit cu ceva?” Its a trick question, și dacă deschizi gura și spui ”nu”, vocabula aia simplă te dă de-a berbeleacul de pe muntele stimei de sine drept în peșterile cele întunecoase ale vanității. Că mai mare păcat decât mândria nu-i. Și amintește-ți că viața ta, ca și viața lui, e plină de greșeli miculuțe și drăcoase, păcate-vrac, greșeli la kil, cu ridicata. Păcatele-forfetare. Vorbe necugetate care au zgâriat sufletul cuiva, mici gesturi, mici pentru tine, dar catastrofale pentru sensibilitățile celorlalți. Îți amintești când ai râs fără să zici nimic, în curtea din spate a instituției, când ics a zis ceva de igrec? Ai uitat, nu-i așa? Igrec a aflat, și deși nici un cuvânt rău nu ți-a ieșit printre buze, hohotul tău de râs l-a făcut să plângă-o mare de lacrimi. Și mările de lacrimi cu care i-am inundat pe ceilalți ne pot scufunda inima;
• Gândește-te la preotul tău ca la un medic de la camera de gardă UPU. Are un șir de victime la coadă și toți sângerează abundent, prin toate fisurile inimii. Preotul te va bandaja primar, îți va opri hemoragia cu o presă hemostatică, îți va da un calmant de-o jumătate de zi, dar să nu crezi că ești vindecat de tot. Dacă-ți pasă cu adevărat de aura ta de copil al lui Dumnezeu, întoarce-te peste două săptămâni, dărâmă-i ușa cu o delicată lovitură de picior, pretinde-i patru ceasuri din viața lui de slugă a lui Hristos și lasă-l să te ”cate” pe îndelete, să-ți facă RMN-ul de la suflet, să-ți ia sânge și tot felul de umori reprezentative, să-ți judece anamneza și să faceți, pe termen mediu și lung, un plan profilactic cu bătaie-n poarta paradisului. Vindecarea sufletului e ca biograma unei infecții; nu iei antibiotic pe plesneală, da? Să vânezi dezlegarea grăbită din preajma Paștilor e ca și cum ai lua un analgezic pentru o infecție. Te scapă de durere, dar infecția, între timp, se poate transforma într-o septicemie existențială;
• Nu deznădăjdui, oricât de lepră te consideri. Că ”prea puțin” e ”mai mult” decât deloc. Și un mic pas spre frumosul din tine, un pas de pitic, e aplaudat în ceruri de galerii de îngeri care dau din aripi ca din palme și te încurajează ca pe stadion; să vină banii, să vină banii, să vină banii la băieții! Iar răsplata Dumnezeului meu (Iubire) nu se va lăsa așteptată, că dintre toți oamenii acestui pământ, doar Întrupatul oferă fără garanții, doar El deschide porțile luminii cu un amărât de ”iartă-mă”;
• Dacă nu înțelegi ce spune popa, sau dacă nu te-a înțeles el pe tine, nu-i un capăt de țară. Nu e preotul tău, atâta tot. Undeva, în lumea asta cu altare și patrafire, preotul tău, pe care Dumnezeu l-a clădit după chipul și asemănarea ta, te așteaptă. Caută-l. Cu el vei folosi același limbaj, și cuvintele lui, vocea lui, gestul crucii pe creștetul tău vor fi calde și vor avea parfum de beție celestă. Caută-ți preotul tău de suflet, cum ți-ai căutat medicul de familie, mecanicul sau brutăria preferată. Și când îl găsești, fii recunoscător. Că un preot duhovnic te ia de mână și te ajută să pășești pe cărările frumosului, ale blândeții și iertării, plătind cu sufletul lui tot felul de taxe de care nu vei afla vreodată. Când se va trezi, în crucea nopții, și va bâjbâi pe noptieră după o pastilă de melatonină, păcatele tale l-au trezit, de fapt. Grijile pentru tine l-au trezit. Că preotul tău e tatăl tău după spirit, ochiul care te plânge și gura care te râde, în drumul tău spre veșnicie. Preotul e al treilea ochi al tău, cel care se binoclează la tine din punctul de vedere al lui Dumnezeu;
• Să nu uiți că toate canoanele din lume nu fac cât un vârf de cuțit de iubire. Caută dragostea duhovnicului înaintea credinței lui, a dreptății lui, a acriviei deontologice și a abundenței lexicale. Un preot care oftează și te iubește seamănă, din profil, cu Hristos. Cel care a iertat deși n-avea motive, a iubit fără să pretindă iubirea, a umplut legile lui Dumnezeu de dragoste, cum se umplu cuiburile rândunelelor de puișori, când vine primăvara învierii;
• Și la urmă, când se termină, iartă-l și tu pe duhovnicul tău. Că poate a fost succint când tu aveai cearceafuri de păcate de buchisit, că poate nu te-a canonit pe măsura vinovăției pe care-o duci în piept, că poate vocea lui, ori fapta lui, ori păcatele lui. Că dacă tu nu poți să ierți, cum vei putea iubi? Celui care iubește îi ies prin ochi și milă, și pace, și iertare. Iubirea e armătura oricărei zidiri dumnezeiești. Iar Dumnezeu iubire este, iubire!
  Și încă ceva, încă: acolo, sub coasta ta stângă, duci, boierule care ești tu boier, o moșie. O grădină cadastrată în cer. Dacă urăști, te-ai umplut de rădăcini răutăcioase și buruieni toxice. Să iubești e ca și cum ai planta flori prin pieptul tău. Și-atunci Dumnezeu se va plimba prin tine, ca printr-un mormânt plin de lumină și fericire, fredonând liniștit din stihirile Paștilor, încântat și mulțumit, ca un Tată căruia i-a absolvit copilul școala premiant cu coroniță.

Crin-Trandafil Theodorescu